Despre monştrii adâncurilor şi enigmele lumii animale

De altfel, titlul evenimentului e
semnificativ: „Criptozoologia: ştiinţă sau pseudoştiinţă?”

Ştiu ei ce vorbesc şi de ce
întreabă asta: multă vreme, criptozoologia a fost considerată o
pseudoştiinţă, lipsită de rigoarea metodică cerută de o disciplină
ştiinţifică.
Criptozoologia avea de-a face cu poveşti mai mult sau mai puţin
credibile ale unor persoane care spuneau că văzuseră un animal
ciudat, o creatură bizară sau altceva caracterizat tot în asemenea
termeni. Descrierile creaturilor respective (criptide, cum sunt ele
denumite) erau mai degrabă vagi şi – mai important decât orice –
dovezile absolut indubitabile, cele care să fi putut documenta
existenţa creaturii respective mai presus de orice îndoială,
lipseau cu desăvârşire.

• Iată cum o simplă cană cu ceai poate deveni un detector de particule!
• Pentru prima dată în istorie, astronomii au fotografiat îndeaproape o stea din afara galaxiei Calea Lactee

Dar că animale necunoscute omului
există, de asta deja nu se mai îndoieşte nimeni; dovada o
constituie zecile (uneori sutele) de specii noi descrise în fiecare
an. Iar printre aceste noutăţi zoologice se numără, adesea, şi
animale de dimensiuni apreciabile.

Şi, cu aceste premise, iată câteva consideraţii ale unor respectaţi
oameni de ştiinţă care au participat la întâlnire – despre
percepţia umană, despre rostul criptozoologiei în universul
ştiinţei, despre
monştrii apelor şi enigmele lumii animale.

O situaţie posibilă este cea în care oamenii cunosc, oarecum, un
animal, dar… nu chiar în toate amănuntele, ca să zicem aşa. Iar
când zăresc „amănuntele” cu pricina, neştiind ce sunt, dau
fenomenului nişte interpretări care intră apoi în legendă sub forma
istorisirilor despre monştrii stranii ai lumii.

Un exemplu este cel oferit de
profesorul Charles Paxton – biolog în cadrul Universităţii St.
Andrews din Scoţia şi organizator al întâlnirii – privitor la
straniul „şarpe de mare”, o creatură ce populează legendele
europene despre monştri marini. Multă vreme, aceşti şerpi de mare,
cu lungimea de câţiva metri, despre care marinarii povestesc că
i-au zărit ici-colo în ocean, au fost interpretaţi ca fiind calmari
giganţi, ale căror tentacule, lungi de câţiva metri, ar fi putut fi
considerate şerpi de mare monstruoşi de către oamenii care nu ştiau
ce sunt în realitate.

Miticul şarpe de mare

O astfel de relatare (ce conţine
una dintre cele mai vechi descrieri ale „şarpelui de mare”) o
datorăm pastorului luteran scandinav Hans Egede care, în secolul al
XVIII-lea, fiind trimis ca misionar în Groenlanda, a fost martorul
unei apariţii stranii, despre care a crezut sincer că era a
misteriosului şarpe de mare, despre care mai povestiseră şi alţii
înaintea lui.
Ceea ce a văzut el este ilustrat în desenul de mai jos:

Ulterior, oamenii de ştiinţă au formulat ipoteza obişnuită – fusese
un calmar uriaş. Ce-ar fi putut fi altceva?

Dar iată că profesorul Paxton oferă
o explicaţie alternativă: dacă bizarele alcătuiri serpentiforme,
văzute în diferite rânduri de marinari, în diferite epoci, ar fi
fost, în realitate… penisuri de balenă? Iată şi un material video
convingător, care arată ce anume e posibil să fi văzut Egede şi
alţii ca el: o balenă enormă, cu înotătoare mari şi un penis cu
lungimea de peste trei metri, cu aspect serpentiform şi mişcări
şerpuitoare… Atunci când n-ai nici o idee despre ce ar putea fi
ceea ce tocmai ai văzut, dar ai în schimb imaginaţie, stimulată de
emoţia produsă de scena respectivă şi deja canalizată pe un anumit
drum de povestirile despre monştri marini, în a căror existenţă
credea toată lumea pe atunci, e posibil să crezi că ai văzut un
şarpe marin. Aşa se nasc legendele.

Exemplul este foarte bun pentru a
ilustra unul dintre principiile de bază ale abordării ştiinţifice a
criptozoologiei: faptul că un om afirmă că a văzut o apariţie
ciudată nu înseamnă neapărat că e vorba despre un animal
necunoscut. Dimpotrivă, poate fi vorba despre o specie pe care omul
o cunoaşte, dar nu în detaliu. Văzut dintr-un unghi neobişnuit,
într-o postură mai puţin frecventă sau
într-o stare modificată datorită factorilor de mediu, un
exemplar dintr-o specie altminteri binecunoscută poate părea bizar
şi poate fi de nerecunoscut. Vezi cazul celebru al „monstrului din
Cerro Azul”, Panama, despre care există suficiente dovezi că ar fi
un leneş – un mamifer arboricol întâlnit în pădurile tropicale ale
Americii centrale – înecat, aflat în stare de descompunere, ceea ce
probabil pricinuise şi căderea părului de pe corp.

Întorcându-ne la monştrii mărilor,
oamenii de ştiinţă afirmă că, în realitate, animale încă
necunoscute, de mari dimensiuni, chiar pot exista în adâncul
oceanelor. E greşit, spune dr. Paxton, să ne imaginăm – aşa cum
unii o fac – că orice animal mare care trăieşte în ocean ar fi
trebuit să fie descoperit până acum. Zonele abisale ascund încă
foarte multe specii neştiute, pentru bunul motiv că mijloacele de
investigare nu au reuşit încă să pătrundă peste tot. Dezvoltarea
tehnologiei de explorare face posibilă cercetarea tot mai
amănunţită a adâncurilor, iar surprizele nu lipsesc – nici chiar
cele din categoria „animale uriaşe”. Dr Paxton citează cazul unei
specii de pisică de mare, descoperită în 1995 – o specie bentică
(de adâncime) care trăieşte pe fundul oceanului şi din care a fost
găsit un exemplar ce măsura 3,42 metri. Nu e nimic criptozoologic
aici – doar zoologie obişnuită.

Supravieţuitori ai unei lumi
dispărute

Există diferite relatări despre
creaturi bizare – între altele, se remarcă acelea despre nişte
animale acvatice foarte mari şi cu gâturi lungi – ce i-au dus pe
mulţi la concluzia de genul: e o reptilă marină uriaşă,
supravieţuitoare din vremea dinozaurilor etc.

Dar animale considerate dispărute
pot să „reapară” – aşa cum au arătat unele întâmplări recente –
asta însemnând, de fapt, că nu au dispărut niciodată, cu doar că au
„ieşit din vizor” pentru o vreme; au rămas în număr mic, deci sunt
rare, şi s-au retras în habitate greu accesibile. Să fie şi cazul
unora dintre criptidele uriaşe care fac obiectul relatărilor despre
monştrii marini? Circulă nişte speculaţii cum că misterioasele
făpturi cu gâturi lungi ar putea fi ultimii reprezentanţi ai
plesiosaurilor, reptile preistorice care au trăit în urmă cu 100
milioane de ani, pe vremea dinozaurilor.

Dar dr. Darren Naish (Universitatea
din Portsmouth, Anglia), paleontolog de meserie, nu e de acord cu
această teorie, întrucât ea nu corespunde cu datele rezultate din
analiza fosilelor de reptile preistorice.

Acelaşi cercetător crede, însă, că
un număr atât de mare de apariţii de animale ciudate (în fiecare an
se tot adună mărturii) nu poate fi pus doar pe seama erorilor, a
înşelătoriei sau a faptului că au fost zărite animale cunoscute,
dar care n-au putut fi identificate pe moment.

El consideră că există, realmente,
animale mari încă necunoscute, că relatările despre „monştrii
marini” sau „creaturile bizare” semnalate de unii martori oculari
trebuie luate în seamă şi analizate cu grijă, căci e oricând
posibil să fie vorba, cu adevărat, despre o specie de mari
dimensiuni, complet necunoscută ştiinţei.

Oricum, zoologii şi criptozoologii
sunt cu toţii de acord cel puţin într-o privinţă: inventarul
speciilor de animale mari este foarte departe de a fi încheiat – în
special când e vorba despre animale marine. Descoperirea unor

specii noi de cetacee şi rechini în ultimii ani o dovedeşte în
suficientă măsură. Nu trebuie subestimată capacitatea oceanului
planetar de a ascunde surprize.

Faptul că se lucrează deja la
analize statistice ale datelor despre criptide, că se discută
despre urcarea criptozoologiei la un nivel superior, prin dotarea
ei cu metode ştiinţifice de investigare, chiar simplul fapt că
zoologii şi criptozoologi s-au adunat ca să vorbească despre ceea
ce s-a descoperit şi ceea ce mai e de descoperit, arată că ceva s-a
schimbat: criptozoologia, cândva tratată drept pseudoştiinţă şi
privită de „adevăraţii zoologi” cu un scepticism colorat într-o
nuanţă de dispreţ, devine, iată, un capitol al cercetărilor
contemporane asupra faunei.

Cu condiţia de a cerceta cu metode
riguroase şi de a analiza cu atenţie datele, fără a se lăsa orbiţi
de prejudecăţi şi de propriile aşteptări, căutătorii animalelor
enigmatice ar putea contribui foarte mult la sporirea cunoştinţelor
de zoologie ale vremii noastre. În fond, zoologi sau criptozoologi,
oare nu caută cu toţii acelaşi lucru – să afle ce specii de animale
există pe Terra şi să le studieze modul de viaţă? Era şi timpul
să-şi dea cineva seama de asta.